Articole

Ganditi-va va rog la cuvintele prin care Hipocrate, in secolul V inaintea erei noastre a caracterizat rahiterapia (denumirea contemporana a terapiei manuale in timpul lui Hipocrate): “Este o arta straveche. Simt un profund respect pentru cei care au fost descoperitorii acesteia, si, de asemenea, pentru cei care, asemeni mie, contribuie prin munca lor la dezvoltarea acestei arte”.

Aceste cuvinte au fost spuse cu 2500 de ani in urma. Deci, pana la nasterea lui Hristos mai erau 500 de ani, iar Hipocrate vorbea despre terapia manuala ca despre o “arta straveche”. Nu voi exagera daca voi spune ca terapia manuala este de aceeasi varsta cu civilizatia si ca oamenii o utilizeaza din vremuri stravechi. Marturie sunt numeroase imagini antice. Multa vreme terapia manuala a fost intens dezvoltata in Orient, in China si India, dar nu si in Europa. Europa medievala era o regiune cu o frecventa crescuta a razboaielor si epidemiilor, de aceea mult mai solicitate erau substantele medicamentoase si interventiile rapide, directionate spre salvarea bolnavilor. Posibil, tocmai din aceste cauze, ghidandu-ne dupa memoria genetica, apelam mai frecvent la tratament medicamentos si interventii chirurgicale.

Totusi, cunostinte “manuale” nesistematizate au existat si pe continentul European, de unde ulterior au migrat in America. Sa ne aducem aminte de doctori care indreptau oasele sau articulatiile in cazul fracturilor sau luxatiilor. Aceasta situatie s-a pastrat pana la sfarsitul secolului XIX, cand americanul Andrew Still a spus un “cuvant nou” in tratamentul coloanei vertebrale. Doctorul Still a formulat principiile de tratament, pe care le-a denumit “osteopatie”, iar in 1874 a infiintat propria scoala medicala.

In paralel cu osteopatia in America a aparut alta “medicina manuala” – chiropractia. In 1885 doctorul Daniel Palmer a deschis scoala de chiropractie. Palmer era un negustor de produse coloniale si practica magneopatia sau in termeni actuali – hipnoza. Dupa unele date, el a fost tratat de doctorul Still si a avut acces la informatii furnizate de catre studentii acestuia.

Cursurile de chiropractica erau la inceput destul de primitive in comparatie cu osteopatia, dar, ulterior, ambele scoli au capatat un caracter superior. Astazi in America cursurile au o durata de patru ani si includ domenii teoretice si clinice ale medicinei. Chiropracticienii nu fac cursuri de farmacologie si farmacoterapie.

Dezvoltarea terapiei manuale in America era paralela de medicina clasica, dar, in ciuda acestui fapt, a devenit o veritabila arta.

Ce se intampla in Europa?

In 1903 medicul suedez O.Naegeli, a carui nume era cunoscut si in alte tari, a publicat o carte cu metode de utilizare a metodelor manipulatorii, pe care el le-a dezvoltat independent de osteopatii americani. Reusea sa trateze cefaleea si diverse alte afectiuni.

Ulterior, terapia manuala a fost dezvoltata de multi alti medici. Medicul englez J.A.Mennell este considerat un reper in diagnosticul afectiunilor musculo-scheletale. Doctorul Cyriax a fost de asemenea un extraordinar diagnost si clinician, adept al terapiei manuale. “Manualul de medicina ortopedica” scris de el este cel mai bun ghid de practica clinica. Doctorul Stoddard, fiind osteopat si ulterior facand cursurile de medicina a devenit autorul metodelor contemporane de diagnostic si tratament.

Dupa al doilea razboi mondial a sporit interesul pentru terapie manuala. Au fost stabilite contacte intre medici, osteopati si chiropractici. S-a cristalizat ideea ca terapia manuala, prin importanta si efectul exercitat de aceasta, trebuie sa fie inclusa in medicina oficiala.

In Anglia si Franta tot mai multi medici constientizeaza acest lucru si incep demersurile pentru crearea societatilor de terapie manuala. In septembrie 1965 in Londra a avut loc Primul Congres Mondial al Federatiei de Medicina Manuala (FIMM). In 1965 a fost infiintata Asociatia de Medicina Manuala din America. In Franta, aliata la Asociatia de Fizioterapie, este deasemenea creata o astfel de asociatie. In 1970, in urma propunerii lui Maigne, in Paris, la Facultatea de Medicina, este introdus cursul de terapie manuala. In 1966 in Germania de Vest, in urma fuziunii a doua grupuri de terapeuti manuali, este formata “Asociatia Germana de Medicina Manuala”. Dintre medicii germani, un rol esential l-au jucat profesorii Zuckschwerdt, Schuler si Junghanns. In 1963 se deschide o clinica de terapie manuala in orasul Hamm, iar din 1973 medicina manuala este predata la catedra de ortopedie in orasul Munster. Scolile de terapie manuala contemporane erau conduse de: Stodard in Marea Britanie, Ciriax, Menn, de Sezz in Franta. In Germania conducatorul era Crauze, iar in Suedia – Mumentaler.

In USSR terapia manuala a primit un statut oficial in 1987. Pentru aceasta a fost nevoie de niste factori premergatori. S-a format un punct de vedere unic asupra terapiei manuale. Aceasta a permis formularea unei viziuni proprii in contextul preluarii experientei vestice. Terapia manuala are un fundament teoretic si stiintific in stransa legatura cu alte domenii ale medicinei. Cursuri de terapie manuala au inceput sa fie sustinute in Moscova, Sankt Petersburg, Kazani, Stavropol, etc. In 1987, la Novokuznetsk, a fost infiintata “Asociatia Unionala de Medicina Manuala”. Primul presedinte al acesteia a fost profesorul Kogan. In 1992 aceasta a fost redenumita in “Asociatia Rusa de Medicina manuala” (ВАММ) iar presedintele acesteia a fost profesorul Ivanichev. In 1993 BAMM a fost inclusa ca membru in Federatia Mondiala de Medicina Manuala (FIMM). Datorita sprijinului secretarului general al acestei asociatii – profesorul Johanes Fossgrin, in Rusia a inceput predarea tehnicilor moi de terapie manuala (“soft techniques”). In perioada 1994 -1997 presedintele VAMM a fost profesorul Liev A.A., iar din 1997 – academicianul Scoromets A.A.

Astazi, datorita devotamentului si eforturilor depuse de o intreaga pleiada de medici, terapia manuala este predata in numeroase centre universitare la cursuri de perfectionare, accesul la aceste cursuri fiind permis doar medicilor neurologi si ortopezi, iar din 2002, datorita extinderii frecventei aparitiei patologiilor aparatului locomotor la copii, au fost inclusi si medicii pediatri in aceasta categorie.